golurile

și un scaun rotund
singurul carusel care nu mai scârțâie
mă învârt la nesfârșit
nu mai simt nimic
doar vertijul acesta tot mai adânc

degeaba am dat cu pumnii în perete
ca într-un timp moale
hemoragia de umilință nu se oprește atât de ușor
și nici furia nu mai trece prin piele

ochii tăi-bisturiu mă traversează lent
tremur așa femeiește
am sloiuri de gheață în pântec

liniște


vinul negru curge prin tine
ca dragostea prin inima asta bolnavă și grea
astăzi marea mai aruncă o epavă

mă opresc într-un punct mort

Dumnezeule când vrei să încălzești oamenii
nu mă chema