„- Cu ce mă mângâi azi, petală?
Cu ce mă mai îmbii să vin?
Nectar și auroră boreală
ori curcubeu și cer senin?

De prințul florilor a auzit o lume-ntreagă,
din apus la răsărit.
Cu ce mă mai îmbii, petală?
Hai, spune; astăzi sunt grăbit.”

„- Doar sevă de flori azi, iubite;
numai sudoare de iarbă în zori.
Rămâi să ne-aducem aminte
de zarva nebună din nori.

Și de s-ar stinge stelele pe cer
noi tot împreună vom fi.
Nicicând posomorât ori stingher
cu capul pe brațu-mi nu te vei simți.”

El aproape zburase... aproape-ar fi stat
să-i soarbă nectarul cu nesaț.
Și, iată cum, îmbrățișat,
își lasă capul pe-al ei braț.