- pentru Svetlana Paleologu-Matta

* * *
In ultima
zi
a ultimii luni de toamnă
soarele a rasarti ca pentru ultima oară
atât de rotund și atât de frumos
cum nici nu sunt cuvinte s-o spun
și plopul cel singur fără de frunze
de pe malul râului Zero
pozează ferestrei prin care privesc
și vine un timp când nu se mai știe
cine e om și cine e plop
și atunci mă întreb omenește
Cine oare stă în mine și scrie?
Cine oare stă întrânsul și crește?
Important este că ambii suntem,
scriem și creștem pe același mal
al aceluiași râu
0 (Zero)
și malul acela e stâng,
am căzut din întâmplare în dreptul inimii,
adică acei care sunt aproape de inimă
nu pot fi și flori de pus la icoane
ei sunt flori de aur pentru oameni
și, în cele din urmă,
el rămâne plop la locul lui,
eu rămân om la locul meu,
el e bogat odată ce are o fabrică de muguri
și una de flori,
și una de frunze
și alta de semințe deghizate în puf,
dar nici eu nu sunt mai sărac,
fiindcă am o mașină de scris,
o mașină de plâns,
o mașină de râs,
de tuns, de ras
și chiar de gândit...
eu pot vorbi despre toate acestea
oriunde aș fi,
dar el tace trist și tace singur
pe un pământ străin
asemeni unui exilat aici precum suntem noi toți
cu tot cu acest cântec sfânt
“Pe lîngă plopii fără soț...”