Chibriturile arse pe jumătate
îmi amintesc de cuvinte care-și refuză substanța.
Între confesiune terminală și strigăt,
prefer tăcerea cufundată în ceaiul de seară
cu aromă kafkiană.
Atunci doar mă încearcă teama
că mă voi înstrăina de oamenii
care m-au învățat
să trec dintr-un anotimp în altul
înflorind.