nu te cunoscusem până atunci cu urechea lipită în inima mea;
nu te cunoscusem până atunci albă și speriată,
puțin caldă, puțin mai mult mai mică decât de obicei...
era doar primăvară, cu muguri ordonați pe crengi
și frunze fără stăpân încă adăstând sub pașii noștri.
alergam fără țintă printre priviri și povești
sculptate în lemnul nou al băncii din fața unei fântâni arteziene
fără apă.
îmi aduc aminte doar norii rari și cum mă strângea glasul.

nu te cunoscusem până atunci dar
cea mai frumoasă floare nu a existat în acele clipe nicăieri
doar buzele tale umplându-mi sufletul -
puțin roșii, puțin albe și speriate
ca de un păcat neașteptat și irepetabil.

2007.12.26