Când o să mai știu oare
să vorbesc graiul pâinii
Ca atunci când alergam,
copilă,
să culeg îmbrățișări
din marea galbenă
despletită în pletele verii...

Când o să mai știu oare
să ascult șoapta pământului
ca atunci când închideam ochii
și atingeam cu palma,
obrazul pământului ud
înăsprit de zdrențele ploii?

Când o să mai stiu oare
să hoinăresc fluierând prin padure
ca atunci când creșteam
doar o frunză în priviri
și o plângeam verde
pe trunchiul unui copac
să-i panseze rănile
lăsate de nașterea frunzelor?

Când o să mai stiu oare
că dorul nu e o rană.
Când o mai știu oare
că amintirea nu e o lacrimă tristă.
Când o să mai stiu oare
că nu o să mai stiu...