Nu-mi pot uita mâinile,
Cum adunau zorile
Din privirea ta de soare,
Din alabastrul tău de mare…

Iar când inelul soartă cu piatra-i ce straluce
Își țese strânsoarea-i pe deget inelar,
Atunci îmi dărui tandru viața ce se scurge
Prin vene vineții cu freamăt mut, bizar…

Nu-mi pot lăsa mâinile
Să picteze un rămas bun,
Ci doar să vindece florile;
Visuri petale ca să adun…

Dar mâinile-mi sunt pline de goliciune rece;
Suflul cald de vară, în ele a murit,
Când pe alei de toamnă, pribeag atunci când trece
Pasul tău de umbră, tot ele l-au strivit…

Mâinile mele plâng
Ce sufletu-mi nu poate plânge;
Mâinile mele strâng
Ce eu nu pot învinge;

Mâinile mele iartă
Amintiri de iarnă uscată,
Lacrimi verzi de soartă,
Începuturi cu “a fost odată”…