mă plimb între anotimpuri
cu inima legănată între munții tăi
și tăcere
cusut în cercuri
ascult cum plânge locul
ce-mi naște primăvara spre tine
templu pătat de culoare

mai știi când adunam în cuvinte
umbra unei visări
cum atinși de chemarea din piept
ardeam în torțe
toți nasturii întrebărilor
cum se face că suntem
peste rug doar un trăznet
de ce inima e mai mare decât galaxia
ce ne cuprinde nimicul

cât mai e până la îngeri?

țesuți de vânturi
vedem că visul din noi
e doar umbră ce tace
cuminte mă plimb
între pașii ce trec
într-o rană
pot să mor sau să-nviu
nu mai știu

petală ascunsă de gând și furnica iluziei