Cântec păgân

atunci m-am întors și-am privit câmpul
în sânge se scălda pământul
copacii gemeau aspru în apăsarea amurgului
și frunza lor se clătina înceată
oamenii întindeau mâinile spre stinsul soare,
rană în pielea cerului

sătul, corbul s-a înălțat cu nepăsare în aripi
iar vântul susura nesfârșit și adânc
apoi a fost liniște
a venit noaptea
întunericul a închis rănile cerului și ale pământului
iar eu am poposit pe o piatră
era prima mea piatră, întâia mea dragoste
și-a început să ningă, să ningă cu aripi de păsări mari
iar umerii mei au fost cuprinși de aripi de păsări mari
și tâmplele mele aripi au prins a naște
atunci a venit Zeița cu coif sărbătoresc
a râs și mi-a zis:” Trufașule, mori!”
am tăcut, privirea mi-am plecat, dar vocea zeiței spunea: ”Trufașule, mori !”
mi-am scăldat fața în sânge, am luat țărână în brațe, în ochi mi-au crescut pietre, părul meu a prins a deveni iarbă, trupul meu s-a făcut pământ, pământul meu a devenit pulbere purtată de vânt, dar știma zeiței încă șoptea: “Trufașule mori!”

m-au luat animalele pe copite, m-au scormonit viermii
m-au modelat sticlarii și olarii și cărămidarii
pâlpâind, sufletul meu nu voia să moară
am luat atunci spada și-am spus: “Mori!”

a râs zeița, spunând: “Trufașule!”