Mă tem mai mult ca niciodată,
De mine însumi și de visul meu,
Sortit să tac, pedeapsă dată,
Pietrificat, în carnea unui zeu.

Sânt semnul hărăzit să spună
Și mă preumblu printre taine,
Rătăcitor, la margine de lună,
Cu frunze-ngălbenite-n loc de haine

În căldura verii mă prefac,
Oază neștiută de verdeață,
Cu insecte cât un vârf de ac,
Războind în ierburi față-n față.

Uneori mă-ntorc din labirint
Cu intenții clare de iubire
Cu petale smulse să mă mint
Răsucind parfumul lor în fire.

Și mă rup încet, încet de vise
Rămânând tăcut, cu visul greu
Pentru-o vară care se ivise
Răscolind uimiri în trupul meu.