Era un univers pictat cu rouă,
Un univers prea mare, dar prea mic
Să-l pot păstra în mâinile amândouă
L-am căutat: nu mai era nimic...

Un univers al lacrimilor blânde,
Și jocului bătut pe un picior,
Al oamenilor simpli de la munte,
De care știu că-mi este tare dor!

Clădit din iarba crudă și din viața,
Ce-a rezistat în timp, sute de ani,
Dar s-a pierdut o dată cu speranța,
Că nu vor fi tot singuri, fără bani.

S-a risipit ca norul de furtună,
Și acum îl port în suflet cuibărit,
Stau falnici brazii gata ca să spună,
Ce-a fost atunci, și ce ar fi venit.