Au imbrăcat toți poeții platoșele,
s-au înarmat,plecând apoi la război.
Au strigat:"noi trăim atât cât vor alții
pentru că iubim mai mult decât ei,
noi nu trăim să întoarcem pe dos pământul,
noi facem naveta de la prima idee la ultimul gând."
Au plecat toți poeții la război
și s-au întors numai cuvintele
pline de noroi pe tălpi.


Nicăieri nu se poate pierde nimic,
ne închinăm în fața copacului ca în fața unui zeu,
la ceremonia ceaiului
ne învolburează primăvara gândurile
și nu avem dreptul la somn,
odihnindu-ne doar în verdele frunzelor
și nu avem dreptul la dragoste,
mângâind doar lucrurile
și nu avem dreptul la lacrimă,
bând doar adieri desprinse de ramură,
unde se poate pierde ceva
dacă întotdeauna ne întâlnim
îmbătrânindu-ne reciproc plictisurile?
Medaliem fiecare colÈ› al universului
in care ne îmbarbătăm ceremonios trecerile.


Carnea e o gură care nu tace, nu
și nici sângelui nu-i place
să fie privit de soare,
atunci când se sapa un mormânt,
vine o femeie aleasă la întâmplare
și naște deasupra gropii încă un prunc
ce își câștigă dreptul la cruce.


Gânduri-urme de melci
peste coala fosforescentă a vieții.

Aproape de suflet
malurile zilei înecate în noapte.

mausoleul timpului sacru poetul-
în el putrezește semnul crucii.