Destinul devine scena
unde se joacă piesa în care,
scenariul steril al existenței,
capătă forma unor dulci neliniști,

număr secundele reci, dorindu-mi
să-nghețe clipa,
când universul se voalează,
într-o simplă îmbrățișare.

mă dor cuvintele
metamorfozate în gânduri rebele
simțurile se îmbată de fragranta,
unei dependențe fără vindecare.

sunt atașat chirurgical de tine
irecuperabil parca,
fără ablatiune...

căci "urăsc"
că am ajuns să te iubesc.

Și mai ales urăsc
că nu pot urî că te iubesc!