Mi-e dor de tine ca de propria carne,
mi-e sete de ruinele din noi
și te adulmec pentru încă o noapte…

La început trăiam sideral,
priveam în ochi tăi fără semne de întrebare,
străbăteam viața ca pe o poveste,

râdeam…

Apoi m-am întâlnit cu rațiunea
la un colț de stradă,
cu imaginea ta în doi,
răstălmăcit de mângâieri străine,
întins pe bordura rece a trădării.

Încerc să-mi regăsesc pașii,
facând aceleași lucruri fără sens…
Beau din paharul tău de vin,
caut scrumul de țigară pierdut pe podele,
hainele aruncate hai-hui,
aroma ta dintre pereții gri
și logica iubirii dintre noi.

Tu ai rămas același…

Te apropii tacit,
în fiecare seară,
iubești fără noimă,
cu sufletul senin
și până azi,
se pare,
că n-ai înțeles
durerea labirintului din noi.