blonda avea părul lins, cărare și ochii luminiș în pădure

voiam s-o îmbrățișez, dar merita mai mult de atât

stăteam locului, să nu mă fure

să ascult cum zâmbește

și-mi spune fără cuvinte

o poveste scrisă cu mult înainte

era blajin chipul său cel rotund

îmi spunea părul să nu-l tund

s-aștept să vină iarăși primăvara

să fim acoperiți de frunze

și să foșnească săruturi purtate de vânt

să ne iubim ca doi vlăstari

înmugurind copiii mari

să ne iubim și să ne strângem tandru de tulpini

și-apoi să prindem rădăcini

aș fi vrut să o cred, măcar un cuvânt

pune-ți o dorință, mi-a spus, și-ți voi arăta cine sunt

aș vrea să fiu viforul și să te culc la pământ

să porți părul fără agrafă și să plouă cu nasturi

să mă încolăcesc în jurul gâtului tău zvelt

și pe cearșaf sufletul meu praf

să se umezească

e mult prea simplu, mi-a spus ea, doar atâta îmi ceri?

a întins degetele și frunzele-au început să danseze

mister, culori, pretutindeni limbi de foc și lumini

nu am crezut niciodată-n minuni

și am rugat-o s-apropie

Luceafărul de Lună

plângeam și blonda cu părul lins mă ținea de mână

mergeam pe o cărare către luminiș

plângeam și plâng și-mi pare rău

ca m-am trezit dintr-un vis

din care nu m-aș trezi niciodată