Poate cerul era prea vânăt
în ziua aceea
în care am decis să spintec burta chitului
- „am decis” sună straniu pentru
o umbră.
Așa mi se leagănă toate,
în ritmul bolnav
de la ochii tulburi la poate.
Cu brațe de ceară
înot pe sub tone de stâncă,
mănânc pe săturate din margini
pașii mei rânjesc pe maluri.
Când apa își cere drepturile
o pun să sfârâie aprig pe jar
și fac cu ochiul, șugubăț, chipului șters.
În general am o viață ușoară,
sângele-și urmează cursul
și dinții mei încleștați într-un zâmbet
se-arată-ntruna spre cer și pământ.
Ce dacă n-a fost cuțitul meu,
nici mâna mea, care-a zvâcnit;
pe melodia izbită în tâmple
dansez așa cum mi se cere
și nu amintesc nimănui
de păpușile de la teatru,
într-atât sunt de pricepută
la acest dans hipnotic
peste unduiri albastre.