la început m-a obsedat imaginea fetiței scheletice cu rochie galbenă
era așa aproape de mine încât puteam să aud destul de clar când dansa și cum plângea
apoi poate am căzut sau poate
m-am uitat la eclipsa lumii cu ochiul liber
și privirea mi-a coborât în trepte pînă când oamenii au devenit pete de cerneală
pe o hartă bătută în cuie așa că am acceptat minciuna
și chiar de atunci port ochelari
ca să-i aduc pe toți mai aproape de strigătele de ajutor
pe care vrea să le recite inima purtându-și rochița galbenă
( o stînge mult în ultima vreme se tot plînge de dureri în zona informă a copilăriei)
problema e că nu știu exact unde mă nasc eu și unde se nasc ceilalți îmi place să cred
că dacă o să țip o să mă audă cineva și că ei nu sunt orbi la fel ca mine
iau minciuna cu lingurița în doze mici ca să nu-mi afecteze luciditatea am nevoie de ea ca să-mi recuperez brațele deschise
și să văd,alb-negru,că sunt un om
într-o lentilă de sticlă