cerul își revarsă pântecul peste flori morminte și pietre
nu mai am nici tată nici mamă doar eu

cerne ușor peste mine viscolul împletind sălciile
curgerea apelor într-un hohot prelung

zvon printre frunzele ce s-au așternut pe caldarâmul ud

nu știu nici o limbă în care să mă-mbrac
nu știu nici un cuvânt să te pot îngâna
doar luna printre brazii albiți așteaptă crivățul de miazăzi

îmi vine să plâng
nici nu mai știu să mă rog

strivesc sub genunchi cuvintele
poemul se naște sufocat
de sub streașina casei toamna rece și pustie
numără puii ce și-au luat demult zborul peste ocean
și uite așa din nimicuri efemere se nasc povești

privesc prin ochiul de fereastră
pustiul din mine mâzgâlind apusuri cenușii
urletul lupilor sălășluiesc întunericul
mă săgeată prin coaste
trupuri ce se rostesc prin mine

geamurile se lasă grele
ghirlande brodând vederea
gândesc adânc
ce departe ești iar primăvara și mai departe

adevărurile plesnesc pe la cusături
mândria își caută adepții iar eu

eu doar astăzi mă văd o femeie frumoasă
cu pielea tulburător de albă

oricât aș vrea să răstignesc zilele
nimeni nu mai caută pe la porți
îmi simt pântecele deșertat
rătăcesc bicisnică prin timp

mâine
vom birui trecutul
vom asculta chemarea
ne vom vopsi inimile în stacojiu
ne vom salva în valuri
cum
noaptea se așterne peste zi

fluturii umblă aiurea colorând privirea
nebunului

a început să ningă