Mama nu va uita niciodată două zile:
prima, când a primit viza de la Ambasada României
și a doua, când se va întoarce acasă închis într-un sicriu…
Multe povești au fost îngropate pe drumurile pe care le-a bătut în călătoriile sale de la răsărit la apus.
Ele i-au schimbat viața lui, a prietenilor lui și, probabil, a miilor de tineri emigranți. În țară,
plecarea peste granițe era un vis cu un gust deosebit și o mireasmă anume care învăluia băncile școlii.
Plecarea, pentru ei, era o aspirație, o sfidare, o fugă, o ieșire din obișnuit.
Astăzi, îl desparte de acel vis ani îndelungați, vis ce a devenit realitate într-o bună zi.
Fericirea, bucuria, speranța îi așterneau la vremea aceea drumul străinătății cu petale de trandafiri.
Acum mai bine de douăzeci și cinci de ani, Munir a venit în România la studii, studii pe care le-a terminat cu succes.
A revenit apoi în România, după revoluția anti-comunistă și s-a apucat de lucru în diverse domenii.
Curând, a izbutit să pună pe picioare o afacere de al cărei succes este mândru.

La fiece greutate materială,
la fiece cădere de sănătate,
la fiece problemă datorată înstrăinării,
se gândea să se întoarcă în patrie. Și de fiecare dată își spunea „mă întorc acasă, căci mi s-a urât de străinătate și de singurătate.
Nu sunt însurat, însă visez să am o casă a mea, o familie, copii, la mine în țară”.
Trenul vieții a trecut și din popas în popas s-au împlinit visurile sale mărețe, a obținut diplome mari și prestanță financiară.
Cu toate acestea, continuă să privească cu ochi plini de duioșie la locurile natale, la ținutul strămoșilor săi.
Îi este dor de țărâna din care a venit și în care se va întoarce.
Acolo și-a înălțat casa și a mobilat-o, și acolo a pus toată agoniseala vieții.
Pentru el, străinătatea este o ghilotină care desparte capul de trup și inimă. Inima i-a rămas agățată acolo, în patrie, iar mintea i se perpelește aici din pricina inimii.
Acest trup ciopârțit este aruncat de colo colo de valuri puternice cărora nu li se poate ține piept.
Sunt valuri de buimăceală.
O luptă zilnică, o bătălie neîncetată în care mintea biruie etapă după etapă și îl pironește în străinătatea care s-a preschimbat cu trecerea vremii într-o a doua patrie.

Sărbătorile sunt acum prilejuri lipsite de bucurie.
Atunci, Munir simte cel mai mult singurătatea, iar înstrăinarea sa își întinde și mai mult rădăcinile și dă la iveală amurgurile ei.
Își scormonește vechile răni fără să-l mai doară.
În serile acelor sărbători,
Munir își strânge valizele cu amintiri și pleacă în călătorie cu gândul către hârtie. Emigrează către țara lui în închipuire ca să-și petreacă sărbătorile cu prietenii și ai săi.
Este cu neputință ca o bandă cu amintiri și câteva cuvinte să îi domolească arșița dorului, căci legătura dintre dor și amintiri este ca legătura de dragoste dintre o fată neprihănită și un bărbat aflat în toamna vieții sale.
Primei nu-i potolesc setea toate izvoarele de iubire din lume, al doilea, șovăielnic, tremurând la fiece pas.
În dimineața unei sărbători, pe când rumega amintiri din copilărie, îi vine în minte cum se aduna familia pentru rugăciune, cum veneau rudele în vizită, apoi, dulciurile, jocurile și cadourile…
După ce a vorbit cu ai săi în dimineața sărbătorii, urându-le cele bune, simți cum înțepăturile despărțirii îl copleșesc și se lasă pradă plânsului, cu toată ființa lui.
Sărbătoarea are încă urme în viața familiilor de arabi de aici, însă pentru el sărbătoarea este doar un prilej ca să ridice steagurile coborâte în bernă pe zidirile singurătății și înstrăinării lui.
Toate ploile căzute în străinătate nu pot spăla colbul mâhnirii adunat ca urmare a despărțirii,
și toate zăpezile nu pot preschimba negrul tristeții într-un alb strălucitor. Înstrăinarea nu este numai a trupului, ci și a spiritului și inimii.
Aici este cu neputință întoarcerea la vremea copilăriei, căci omul învață să vorbească în primii săi ani de viață și nu poate rămâne copil toată viața.

Acum două luni, Munir a suferit un infarct și a fost internat în spital.
S-a trezit din nou singur,
fără tată,
fără mamă,
fără frați…
Lacrima și oftatul erau singurii săi tovarăși…
Prieteni arabi de aici nu au încetat să mă viziteze și ori de câte ori mă bătea câte unul pe umăr, plângeam precum un copil.
Cât de grea este boala ca străin!
După ce a trecut perioada gravă,
Munir a simțit din ce în ce mai tare nevoia de familie și de rude.
I-a sunat pe ai lui și le-a spus de hotărârea sa de a se întoarce și de a se așeza la casa lui.
Reacția lor a fost zguduitoare!
A simțit din vorbele lor că întoarcerea lui este o adevărată problemă.
Nefiresc, au început sa dea nenumărate telefoane, căutând sa afle cauzele hotărârii sale.
A descoperit brusc importanța întoarcerii lui. Și și-a dat seama că a fost precum o pasăre migratoare ce căuta căldura și nu a dat decât peste frig.
A aflat că prin plecarea lui a căzut din cuib într-o mare de nenorociri și grozăvii, iar acum este precum o clădire coșcovită din care se desprind pietrele odată cu trecerea timpului.
Nu va mai rămâne din el decât niște ruine.
După aceasta, Munir s-a hotărât să nu se mai gândească vreodată la întoarce.

Azi, în pragul vârstei de patruzeci de ani, a constat că este dependent de străinătate și că rămânerea aici este singura opțiune care i se oferă: fără familie, fără urmași. Bunurile pe care le-a strâns pentru a duce o viață mai prosperă în țară i-au măcinat tinerețea și vigoarea, și după cât se pare, va cheltui totul pentru redobândirea celei din urmă.
Simte că mirosul succesului pe care îl caută încă,
vine dintr-un loc care a fost tot timpul sub ochii săi, căci pare a se învârti într-un cerc vicios fără de oprire.
Zilele sunt la fel una precum cealaltă, trenul vieții se duce fără să se oprească în vreo gară să se odihnească.
Trecutul a devenit un vis cu amintiri ce nu mai pot fi retrăite.
Viitorul este o năluca a speranțelor ce nu pot fi atinse. Între vis și nălucă, se pierd zilele vieții care își plâng pieirea.
Munir este unul dintre îndurerații străinătății;
unii dintre prietenii săi s-au topit printre români,
lepădându-și abaia la aeroport, găsind liniștea lor și a celorlalți;
alții au rămas între două ceruri și două mări,
ale căror corăbii sunt lovite de valuri de sentimente de teamă, de uimire, de neliniște, de dor de țară, de rătăcire pe tărâmurile străinătății.
Aceștia sunt victimele; călăii sunt cei ce i-au hotărârile în guvernele arabe care nu se îngrijesc de condițiile de trai ale cetățenilor lor, ceea ce îi silește să plece, să emigreze, căci sărăcia în propria-ți patrie înseamnă străinătate.