Atâta am visat la tine încât îți pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu și să sărut pe această gură
nașterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că brațele-mi obișnuite, când
îți strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul
trupului tău, poate. Și că, în fața
aparenței reale a ceea ce mă bântuie și mă
stăpânește de zile și ani, aș
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanțe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparențele vieții și iubirii
iar ție, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ți-aș putea atinge fruntea și
buzele mai puțin decât cele dintâi buze
și fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi
rămâne poate, și
totuși, decât să fiu o fantomă
printre fantome și mai
umbră de o sută de ori decât
umbra care se
plimbă și se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieții tale.