Unde ai rămas copile care fugi prin holda aurie
culegând macii roșii ai verii?

Spicele coapte îți lovesc fața
și păsări albastre ca visurile tale
se înalță speriate
spre cerul albastru al dimineții.

În urma ta rămâne cărarea pe care vin
acum eu pe miriște,
desculț prin țărâna fierbinte,
ca un duh tăcut și singur.

Pâna unde duce cărarea amiezii
și cât mai trebuie să urc spre înserare?

Vuietul lumii îmi acoperă cu umbra lui sufletul.