spre polul împietrit al minții mele aleargă un copil transparent
cu tălpile goale deasupra filmelor albnegrumute
(el va trăi doar câteva rânduri plânge disperat când își dă seama de asta)
din degetele sale rotunde picură luna peste iernile de sticlă
oasele lui devin lichide lângă venele străvezii
o lumină stranie îi topește unghiile jocurile mirarile învelindu-l
cu viața pulsându-i anemic în pieptul îngust neterminat urmărit mereu de un urlet
mă visează la ora douazecișiunu deși nu m-a văzut niciodată
fredonează o viață pe care o uit în fiecare zi
fură pietricele plastilină și tresăriri din buzunarele
persoanelor necunoscute și le aduce spre mine
cu entuziasmul vibrând ca o coardă vocală
mă găsește de două ori pe lună îmi zâmbește
,,ești frumoasă în partea nordică a verii’’
așteptând să moară la următorul solstițiu
când nimeni nu o să se mai gândească la el