Cum să întorci palma acestui oraș
pe obrazul căruia tresar motoare,
suflete cu eșapamente vibrând
în ceasurile cu pendul fracturat,
cum să săruți miresele gri pe pleoapele
umbrite de migrenele din primării,
dacă aș ști să răscolesc
mormintele din glasurile mimetice
în dimineți de piatră și caroserii pustii...
Adăpostesc la piept scheletul ultimei îmbrățișări
învârt în lacrimi zâmbetele șifonate
pe scaunele garilor de frig.
Ea vine de departe,alba ca o ceașca
în care-a nins cu spumă de salivă,
nu mă privi,îi spun,nu ști
că aerul are gustul ideii și al formei,
apleacă-te peste vagoanele timpului
cu tot corpul cifrat în culori,
fă-te curcubeu ce-mi cade-n creștet
când secundarul înlemnește clipa ce mi te-a ursit,
nu mă dori,îi spun,nu ști
că pielea e doar un mod de-a ne răni trecutul,
rămîi în zare,încolăcind părul tău
deasupra orașului învelit în cârduri de plumb...
Cum să ajung departe fără sa mor
în mareea umana ce arunca pe trotuare
chiștoace de corali și cochilii fragile,
am cumpărat din magazine toate corpurile neâmbrăcate,
toate mâinile de dame fără brățări,
zăgăzurindu-le carnal într-o horă inegală a străzilor.
În momentele de închinare,plasmă gâlgâind posturi eterice
în spectrul vizibil,banane și cabluri
ce întrepătrund inimi și canapele,
ajuns în temniță,deschid pereții ca pe jaluzele,
alunecând pe datoriile mâinilor
ce numără secundele așezate fișicuri,
pentru a ști câtă viață se va evapora
între prima și ultima ceartă.
Astup urechile pentru a nu-mi mai auzi șoaptele,
s-au ghemuit sub pături cavernoase oamenii
pentru a suporta mai bine florile de plastic.
Atâtea sunt de spus,dar tu nu vi,
iradiată de zgomote,strivită în ventilatoare,
cu gustul lui Gutenberg la subsuoară ,
liniștești cu laptele pielii
violatorii ce nu s-au născut.
Într-un oraș mecanic,organicul se plimbă ca prin Eden,
închiriind mereu timpul altcuiva,
alcătuim un compozit de stea pitică,
prea risipiți să înțelegem tot,
înfigem cipuri în senzualitatea lucrurilor,
fluidizându-ne pașii
prin lipsa de respect a cerșetorilor.