Golgota

Am vrut să fug de tine, de suflet, de iubire,
De mine – visătorul… Am vrut să uit de toate
Și mi-am cioplit o cruce cu-a mea închipuire,
O cruce de tăcere și de singurătate.

Și am pornit pe drumul bătătorit de-un sfânt:
Aceiași spini pe frunte, același aspru drum.
Cu tălpile desculțe și pline de pământ,
Călcam pe vise-cioburi și prefăcute-n scrum.

Nu mai vedeam niciunde nici ființă și nici pom,
Durerile din glezne urcau până la tâmple,
Și-aș fi dorit, măcar, la umbra unui om,
Să-mi sting singurătatea ce sufletul mi-l umple!

Dar tot era pustiu și, cât vedeam cu ochiul,
Doar umbra crucii mele; ca într-un vis dantesc
Umbra fugea de mine, nemaigăsindu-și locul,
Căci umbrele de cruci doar umbre însoțesc.

Un strop de ploaie, Doamne, atât aș fi dorit,
Să-mi răcoresc, măcar, o rană de pe spate!
Și am simțit, deodată, că ruga s-a’mplinit,
Dar picurii, pe rană, lacrimi erau, sărate.

De nicăieri vreun sunet, nici cel mai mic ecou
Nu ajungea la mine și, de-un fior pătruns,
Am început să strig cu voce de cavou,
La crucea de pe mine, dar nici ea n-a răspuns!

Lăsa doar umbra lungă pe-ntinsele gorgane…
Eu mă-ntrebam mereu cât drum o să mai fie
Și răspundeau, din mine, fantome și morgane,
Fantasme-nchipuite în chip de nebunie.

Întruchipam, eu însumi, destinul cel mai trist,
În mine erau doruri cât mai dorește-un mort
Și pașii mei, nesiguri, călcau pe ochi de Christ,
Nici el să nu mai vadă ce fel de cruce port.

Și am ajuns pe culme. Cu sete am înfipt-o
În cea mai dură stâncă, să nu mai știu de ea;
De groază și urât, pe drum, nici n-am privit-o,
Atât de grea a fost această cruce-a mea!

Acum era mai bine, odihna părea dulce
Si, cum stăteam alături, epuizat total,
Am ridicat privirea și văd, în loc de cruce,
Făptura ta frumoasă, fixându-mă fatal.

Am înțeles atunci că ființa-mi ostenită
N-a dus cu ea nici ură și nici singurătate,
Ci doar pe tine - cruce - în mine răstignită,
Pe care o voi duce întru eternitate.