Ești propria-mi reflexie-n oglindă
Tu, chip, ce mut stai și privești întrebător,
Cu ochi de jar, adânci și visători
Spre propriu-mi chip ce arta vrea s-aprindă
În sufletul prea temător.

Și, deși taci, te-aud vorbind aievea,
Dând patimă și ghes inimii mele
Veghezi mereu asupra-mi, tu, praf de stele
Și-ți oglindești în mine artistică, ea, firea
Dând viață gândurilor mele grele...

Și suntem joc în doi de umbre
Împreunări de palme contopite
Și naști în mine trăiri așa iubite
Prietene al meu, artistule, prea scumpe
Vise de frumos încă neîmplinite.

Mirosul șevaletului îmi cuprinde ființa
Tu pune-ți mâna în căușul palmei mele
Suflete drag, îmi simt mâinile prea grele
Ezitând, prea tremurând de neputință
Creației și artei vii ieșind din ele...