Clipe erodate de valurile timpului
Amintiri scurse prin sita uitării
Rămășițe de vis undeva-ntr-un colț
Al sufletului secătuit de deșertul
Neputinței de a transforma în real
Gânduri, iluzii, speranțe...vise.

Vreau să am puterea de a duce visele
Pe tărâmul concretului, al puterii
De a sclipi, de a străluci pe cer.
Cerul vieții mele are atâtea stele
Ce stau, să strălucească ar vrea
Stau ruginite-n umbra întunericului nopții
Ce apasă sufletul- apăsat și el
De lipsa curajului de a vrea și
De a spune da destinului ce sclipește
Undeva-n colțul galaxiei, al lumii mele.

Vreau să-ntind mâna să prind șansa
Ideea, speranța că pot avea și eu
Lumina harului ce parcă a pălit.
Vreau din nou harul de a crea
De a-mi urmări prin ceața banalului cotidian
Visele, vreau sa le ating din nou
Să le simt din nou suflarea divină.
Tremurul mâinii care încearcă să le-atingă
Cer putere: Doamne, adu-mă din nou aproape de ele
De sufletul ce se-nălța la tine
Prin puterea creației, a harului tău.

Divină e lumea artei, pură lumină
Asociere de idei, emoții, sentimente
Icoane a duhului așternut pe șevalet,
Pe hârtia ce dăinuie dintotdeauna,
Pe partituri, toate-și așteaptă Creatorul
Vor lumina să le scoată din banal
Vor sufletul Creatorului să-l prindă
Vor viața și mai ales eternitatea.

Eternitatea harului o vreau și eu
O lume de artă, o emoție de idei
Ceva care să ridice sufletul prăfuit
De zilele ce se scurg în van, în gol
Fără a plăsmui, fără a naște
Sentimente, emoția vie, viața.
Vreau sclipirea de artist adevărat
Vreau să cuceresc lumea viselor
A speranțelor ce dăinuie etern.

noi.2004