Un stol de rândunele cu aripi diafane
Inundă cerul toamnei zburând spre asfințit.
Eu le-nsoțesc cu gândul chiar după ce-au pierit,
Surpând văzduhul roșu cu repezi caravane.

Acest amurg de sânge pe loc mi-a răscolit
Aprinsul dor de tine cu deznădejdi sărmane,
Arzând înăbușite în clocotiri vulcane.
Și, din păcate, dorul nici astăzi n-a murit...

De-atunci, în mine, plânsul și timpu-mi înghețară
În munți imenși de vise dintr-un destin divers.
Dar rănile-amăgirii s-au strâns într-o comoară

Ce se revarsă-n flăcări și se transformă-n vers,
Iar el proclamă-n cântec, prin melodia-i clară,
Că dragostea e legea supremă-n univers!