Eu nu sunt oceanul cu ochii albaștrii,
în seara noroasă dau versului fir
și caut aiurea prin ceața laptoasă
pedepse-nflorite ale gândului șir
trimise la maluri de monștri marini,
șirag ștrengăresc de paznic de noapte
ce-adoarme cu gura bălind pe o filă de carte,
voi nu țineți gura să latre în palme,
cetatea se umple de scopuri năroade,
visăm croitorii de litere-ascunși sub Anzi cenușii-
erotice fapte transbordate-n copii
și crime,în sensul curgând ca o apă
spre marea întreagă minciună sfruntată,
fecioara-i ca luna ce-o ți navigând
pe puntea de lauri-genunchi de pământ,
îmi vine în carturi s-adorm distrugând
norodul vâscos ce se zbate-n furtuni,
sub pânza întinsa între mine și moarte,
o pânză ce-o suflă o briză mai gri
decât poalele acelor femei argintii
care sclipesc sub ursite pustii,
înaintea iubirii,pe spaima cararii de sânge,
se vând placente rănite de nașteri pierdute
precum o spumă banală din care se-adapa cei vi
creați să aducă în viață și moarte
și urcă iar prova când pupa coboară,
suspină cortina pe umerii verzi ca de iarbă ai verii,
efort ticălos de mușchi și tendoane
pe puntea bătută în cuie de carne,
efort și parâme întinse din zare
ca nervii născuți în nesomnul din floare,
așa oscilează oceanul frumos,
întors ca o glastră imensă pe dos,
cu ancore-n mâini adorm căpitani,
timone albastre de nori milenari,
nu plângeți,le strig celor ce poartă cu jale
oceanul cu ochii albaștrii la piept,
voi sunteți corăbii de cer cu puntea peduncul
și vela un vis subacvatic ce-noată prin vechiul mister,
acum navigăm spre oceanul tomnatic,
falange oțelite, de ger șifonate,
deja îngropați precum peștii sub solzi de aramă,
cu ancore rupte ce taie lumina de apă felii,
acum mă restrâng astenic, stingher ,
în suflul de gheață al străjerului porții.
Fugiți să vedeți de-andăratelea racii
cum calcă pe scoicile pline de lavă,
sub crusta nevie a oului pradă
sunt iarăși aripi ce-nfășoară pe soartă
precizia omului-pește înviind Marea Moartă.
Acolo-n nisipuri se naște comoara
ce-o ține-n căpăstru imperiul de frig,
când steaua luminii acum se revarsă,
mă-ntreb nenăscut în conștiință de zeu:
acum e acum sau cerul înoată
prin raci și prin pești cu valuri de fum,
mi-arată sirene țipând malul -piatră
de care cu fruntea privirii ma legăn curgând...
Nu cred, nu e vis,sunt ei, toți în mine
și eu , criogenic, în ei ațipit,
nu suntem ,nu sunt ce am vrut prima oară,
dar facem ce vrem doar odată, pe rând,
această plutire în globula de pastă,
celulă metanică arzând contenit ,
ne face să fim un vulcan toți odată
ce strigă cuvântul în dor lăvuind,
depuneri urcând către ochiul ce-mparte
și bune și rele în viața sicriu,
zdrobind sec măselele regelui timp,
iar timpul, acest carnivor la cravată
ce ține în dinți materia arzând,
doar el,printr-o cale de lapte ne-arată
că azi fuge-n ieri iar mâine vom fi
tributul lentilei prin care privesc alți copii
ce țes lin și imberb covorul piciorului sfânt.
Ne doare tăcerea ce ne calcă prin străchini,
ne doare mizeria ce-o smulgem din noi,
că-i goală, că-i plină această capsulă
în care divinul stă ghemuit ca și noi,
ne doare și briza din cer ,vestitoare
de oceane albastre ce tin iar în sân
culoarea măiastră a verbului "sunt"
acum asfințit dar mâine născut
din malul de piatra al gândului mut...