Era mica in asta lume mare,
Un inger, fluturand aripile spre soare,
Sufletul ii era plin de lumina,
Lasand in urma stele pe cortina.

Fuse-se lovita de fiecare data,
Dar se-mpacase tacit cu aceasta soarta,
Daruind din inima-i prea mare
Caldura si multa relaxare.

Asta era menirea ei ciudata,
Sa treaca barierele de prea mandra fata,
Si a privit cu ochi caprui Zenitul,
Cum se contopea cu asfintitul.

Hienele vorace au pandit-o-n cer,
Cautand disperate sa dezlege un mister,
Au asteptat pe Pamant sa coboare,
Si au muscat din trupu-i plin de pudoare.

Cred ca au fost foarte fericite,
Aceste hiene mult bantuite,
Dar au uitat un lucru esential:
Ca ingerii renasc spre cer, din val.

Toti aceia care i-au vrut raul,
Au murit subit,contopindu-se cu haul,
Si mii de stele i-au acoperit febrile,
Din aripile fetei plapande si umile.

Ea, a lacrimat pe propriul destin,
Resemnandu-se tacuta si suferind in chin,
Si a gasit calea mult visata,
Devenind o mandrete de copil-fata.

Acolo sus Zeii i-au aratat,
Calea cea dreapta de urmat,
Ingerul nostru devenind simbolul,
Tuturor fetelor ce isi fenteaza rolul.