în lumea lui
la fiecare doi ani
cineva rostogolește din munte o piatră mare
până se oprește
nimeni nu face un pas
cu ochii închiși locuitorii acelei cetăți așteaptă resemnați
în locul sortit să rămână

cu ochii închiși simt
cum se trezește dorul după grădini
trece din nume în nume
care nu rămân
este apoi risipit de ape de vânturi
cumințește în ziduri chipul de om
tăcut

la fiecare doi ani
niciun bărbat
nu mai crede în cuvântul femeie apropiindu-se de el
se oprește închide speriat ochii
strânge până la sânge buzele
încremenit

o aud doar cum se oprește
în fața lui
simt cum îi încălzește genele cu aerul niciodată grăbit
îndoielile

(femeia are răbdare
piatra ajunge întotdeauna la poalele cetății
se urcă în munte
își trimite din nou
cuvinte necunoscute peste bărbați
cu ochii și buzele ferite de chemări)