Dumnezeu nu a fost întotdeauna bătrân

când haosul a tăiat cordonul ombilical de neviață
primul scâncet a făcut lumină

din mijlocul
scuipat printre dinții infinitului
s-a avortat minciuna
și a crescut
șarpele
adulmecă resturi
scormonind de-a pururea drumul nașterii
(orice lume începe deopotrivă legănată între rău și bine)

El,
încă prea mic să-L mărim în cuvânt
(dar pentru că asta-i procedura nu ne abatem de la regulă)
orbit de lumină
la brâul pleoapelor
tăiate-mprejur de ochi
și-a făcut râu
scânteind cu plânsul capetele lumii
copil fiind
cineva L-a întors de la țâță înainte de a cunoaște laptele
și-a aruncat singurătatea în capul șarpelui

Atotștiutorul a aflat primul minciuna:

acel Cineva
(pe care îl agățăm soare la gâtul unui cârlig)
i-a șoptit Celui Dintâi
(nu știm de ce, poate din sete de suflete pe care să-și încolătăcească Întunericul)
că după Facere
Începutul s-a întors în pământ

sărac de atâtea necuprinderi
și rece până în măduva necunoașterii
Întâiul Prunc a început să-și caute în lut rădăcini
poate poate
bucata de pământ din care s-a tras mai presus de om
va veni să-i alăpteze anii
în care singurătatea și-a inventat culori.

rareori, recoltează din lume prieteni
însămânțându-le-n spate aripi

cu fiece copil cotrobăit în colțuri
pănâ pământul se leapădă de scorburi
un Bătrân se întrebă de tată ori mumă

Și Dumnezeu a fost copil