Lumea pe care vîntul o adună-n plămînii mei
Și iubirea –vînătaie lipită de respirație
ÃŽn mersul firesc
În împiedicarea firească

Apoi totul devine o margine
Ca și cum în fiecare zi
Se desprinde ceva din mine
Și nu mă mai poate privi
Decît prin crăpătura unei uși

Între îmbrățișarea ce face să
Cadă straturi de piele
Și colțul unde întunericul
Nostru se lipește

Nu lipsa aripilor
Ci umbrele ce ni se prind
Cu unghiile de oase
De fapt
Singurul lucru prin care
Ne putem întoarce înspre noi.