Aș vrea un vers ca ființa ta,
cuvânt dezmierdat,
sărutând fiecare silabă ascunsă
atunci când rămân agățat
de absența zâmbetului tău blând
care m-a ademenit și prin inocență.
Aș vrea un vers fulgerat de instinctele facerii
prin care îmi domolești pierzania înnăscută,
atât de omenească și asuprită.
Aș vrea un vers sărut pătimaș și sublim
înafara timpului ucigaș de memorii,
dăruindu-ne deopotrivă luminii stelelor .
Aș vrea un vers veșniciei îmbrățișării noastre
ca sunetele a două viori rezonând sub un singur arcuș
al marelui maestru
care ne-așteaptă cu promisiunea unui biss.
Aș vrea un vers care să mă ierte pentru visele amăgitoare,
în schimbul speranțelor-
diamante false în ochi înșelători,
robi ai pământului,
prin grotele prădate de comorile sufletului meu prea lacom.
Si-aș vrea un ultim vers al ironiei salvatoare ,
pecete peste înțelepciunea umorului trist dat numai nouă ,
arzând mocnit anume amintiri de care mă leg cu duioșie,
cât timp te știu în preajma mea, tu iederă și eu un zid.