Palmele noastre se-agață
de articulațiile aerului
respirațiile adună-n ele spațiul
îl reduc la o singură trăire
poate dac-am ști să cădem
cît mai aproape unul de altul
ne-am transforma-ntr-un cerc
în care-am sta nevătămați
pielea se prinde-n așternut
ca obrajii înroșiți ai lunii
încă mi-e teamă c-ascunzi în tine
un necunoscut cu care fac dragoste
și dimineața voi purta
un trup străin
nu singurătatea
ci acoperișul pămîntiu
unde sunt aripi înțepenite fără păsări
așteptînd.