Prin dosul coloanelor de piatră
pe sub zidurile umbrite, năpădite de mușchi,
prin strunga dintre văile scăldate în nori,
în aerul ușor adormitor, și mai departe
printre stâncile singuratice din fața poienilor
suspendate sub jnepeni, de-a lungul peretelui
masiv, prin unghiul din mijloc,
încrustat în roșiatice, umede roci,
trece un fir de apă tremurător, un pârâu
cu șuvițe curgând din rădăcinile munților.

Se va stinge oare-n amiezile nemișcate,
turnate în lumina fierbinte, sub însetatele guri
ale viețuitoarelor, în sevele asprelor rădăcini,
în pumnul arămiu al lutului de clopote?

Va potoli uitarea voința mică,
tăinuit condusă, fără alt grai
decât strălucirea pietrișului fin,
în albia tulbure de frământarea culorilor,
sub raza delicată ce scrie, în simțuri,
hrisovul unui dor nesfârșit?

Se va lăsa înserarea peste arcuirea nevinovatei,
dar arzătoarei dorințe de a smerit dăinui?

Nimic nu învie mai mult culorile liniștii
decât ecoul ieșirii bruște în vastul senin
al unei crud-învârstuite chemări, când amurgul,
ca o mult zorită uimire, îmbujorează cerul
cu stele ce par atât de aproape, încât mâna
se-mbie a se-ntinde, să culeagă măcar una...

Se întâmplă atunci dezvățul de gânduri să afli.
Și ușurat de povara încrâncenatei poftiri
vezi oglindită-n limpezimea șuviței uitate de timp,
ca dintâi locuită, speranța, mustind
din mireasma abia înfloritelor clipe,
sub libertatea topită în brațele unei mari iubiri…