Pasărea oarbă țâșni prin ochiul de sticlă,
grea de sudoarea umbrelor mute,
în mii de așchii îl sparse lucidă
cu hieroglifele penajului ei străveziu.

Ca o săgeată străpunse palmele viselor
și toate lucrurile gemură de alb
strigând după pleoape de cuvinte.

Pasărea se umplu îndată de ochi
și scoase un tril de-ncântare,
topind în albastru sărutul ei curb.

Mâinile se lungiră să prindă
o pană măcar din fugară, dar ea le ciupi
până la sânge, până la os, și slobozi
în vene misiva iubirii pierdute.