acestor pârguite ceruri
nuanțe de albastru străbătute de mirare
ce se întind ca o arcadă până dincolo de realitate
cine se-ncumetă să le strivească între gene veșnicia?

ce timp bolnav de pietre fără numar, migratoare
va anula prezentul
când fără vrere lunecăm afară din cetate?

ce zbatere de suflet proaspătul amurg-
jertfa mielului alb pe retină
vederea de câine urlând invizibila moarte