îmi zboară toamna câte-un gând din mers
cum desfrunzesc în sărbătoare plopii;
din călindare numele mi-ai șters,
de tine fie-mi greu să mă apropii.

cad rob uitat al norilor de plumb.
cu iarba-n glezne le tot car hotare.
lumina-i spartă-n lanul de porumb,
tu-l răscolești, eu-l urc pe brațe-n care.

de-mi pierd eu urma, să mă-ntorci mai poți
în arsele vechi albii ale verii,
da-mi scârțâie și-acum belșugu-n roți

și-un cânt prelung în cumpenele serii
când strânse-n palme visele-ți socoți;
eu suflul îmi opresc, să nu le sperii.