nopțile porneam în călătorii lungi spre adâncul pământului
ostile cetăți ne închideau în ziduri tristețea
cum linia subțire a vieții din palmă tot astfel gândul ascuns în tăceri violet

treceam printre diminețile și serile oamenilor
cu masca de eter pe față și haina însingurării pe umăr zâmbeam inutil

semnele erau deschise magii vegheau pasul tremurător
cuvintele ar fi fost vii și strălucitoare în amurguri de ceară
de n-ar fi fost sabia aceasta a îndoielii

iată
ne ridicăm mâinile spre soarele
ajung până la noi acordurile unor muzici îndepărtate
stranii cercuri de ape ne înconjoară
nostalgie ascunsă în sipete de aur


să fim deci
prin lumina altui noiembrie
lamură tristeții