1.


Vreau să m-apropii azi de tine, Doamne,
fără ca-n fariseu să mă prefac –
asemeni păsărilor ciuguli-voi grîul
numai din palma-ntinsă de sărac.

Tu judecă-mă aspru, iar de-s bun
tălpile să-ți sărut, aruncă-mi scara,
pentru ce am greșit fă-mă să plîng
cum vițele de vie primăvara.



2.


Mă rog. Aștept. Aștept și iar mă rog,
străină minții mele e clipa desfătării.
Cum peștele bucăți din mal nu rupe
să le arunce, jos, pe fundul mării

așa nici eu n-am îndoieli acum
că la sfîrșit, cînd regăsi-ne-vom,
voi fi copil visînd să dau de-a dura
cercuri prin trunchiul unui pom.

Dar drumul către tine e, Doamne, o frînghie
cu noduri multe. Fă-mă să-nțeleg:
de ce cu cît m-apropii de-al ei capăt
cu-atît mai anevoie le dezleg?



3.


Stau pe o margine, gata să cad
de n-aș simți, în nări, a ta suflare.
Ce sînt eu, omul, dacă nu cuvîntul
rostit de alt cuvînt, cu mult mai mare?

Mă scrie-o mînă pe nisip, cealaltă
vine în urmă-i, repede mă șterge.
În judecata-ți, Doamne, e prea mult
puținul care vreau a-l înțelege.

Și doar îndepărtîndu-mă de gîndul
de a te pipăi pot să m-apropii,
precum un măr florile timpurii,
peste vederea ta să-mi scutur ochii.



4.


Unde e susul? Josul unde este?
Dezleagă-mi, Doamne, tu, acest mister.
Iar dacă poți , spune-mi cum de azi-noapte
caii-au pierdut potcoavele în cer?

Am obosit, ce-i drept, păzindu-i
și n-aș fi vrut s-adorm însă nimic
nu-i mai odihnitor decît să simți
cum trece axa lumii prin buric.

Urc și cobor întruna pînă cînd
cel ce-a plecat e-același cu întorsul.
Și ca o spiță-n roata fără margini
nu știu unde e susul, unde-i josul…



5.


Cinez nimicul ca pe un berbec
pe care altădată-l călăream.
Poate-s nebun, dar ochi de fiară,
prin întuneric, mă pîndesc la geam.

În așternuturi proaspete de piatră
adorm apoi visînd întruna
că sîngele femeii, noaptea,
se întîlnește pe furiș cu luna.

Își varsă-n mine lapții îndoiala
și-s singur, fără glas și trecător,
cum trecătoare-i apa peste pietre
și firul ierbii prin picior.

Atunci tresar, gîndesc și caut
comori în focul ce s-a stins
- pescar al sinelui e omul,
nemulțumit mereu de ce a prins.



6.


am obosit dar semnul tot aștept,
sînt pregătit a-l recunoaște?
Căci simte, oare, mielul, gustul morții
în frăgezimea ierbii ce o paște?

Ori pasărea vînată sus – în umbra-i
de pe pămînt știe că-și duce zborul?
Cîntar de apă, Doamne, dă-mi acum
cu el să caut, însetat, izvorul.

Să sorb pe brînci, rîvnita-nghițitură
cînd mă vor ispiti iar fariseii,
credința tu-nmulțește-mi-o cum vinul
băut la nuntă-n Cana Galileii.



7.


Stă inima în mine ca zarul, mut, în iarbă
și nici nu știu de-s mort ori de trăiesc,
“a fi sau a nu fi” – e întrebarea
din care tocmai eu lipsesc.

Căci împăcat cu toate-aș vrea să mor
pentru a pune capăt căutării,
uitînd că moartea nu e un răspuns
ci adîncirea-n sine-a întrebării.



8.


Fac cruce pîinii, ea se rupe
în patru părți, deloc egale,
căci fiecăruia altcumva i-a fost dat
să guste clipa răstignirii tale.

Cei ce cu fapta ori cu gîndul,
cuiul în palmă ți l-am răsucit,
pietre de moară sîntem, azi, în apa
pe care tu, Hristoase, ai pășit.

Și-nțelegînd, prin vina ce ne-apasă,
că nu-i decît o cale: a luminii,
vedem cum firului de grîu
îi crește-o cruce-n locul rădăcinii.



9.


Culcuș îți fac în mine ca lămpii în firidă,
clipa se alungește-ntr-atîta că mi-e greu
să o cuprind și demn, nici pe departe,
de a-ți lega sandaua nu sînt eu.

Tu îți întinzi piciorul, mă aplec
să deslușesc în ape-al urmei rit,
Pentru-a închide cercul le ajung
cele ce vin pe cele ce-au pierit.

Și se dilată timpul ca sabia în teacă,
prin frunte-mi trece-un corn de inorog,
ca un pescar ce și-a pierdut norocul
ajung pe malul mării și mă rog.




10.


Din tine pleacă oile răzlețe
și tot în tine, Doamne, se adună
cum apele s-au despărțit în două
spre a rămîne, veșnic, împreună.

Cîntarul tău egal împarte totul
-unii cu faima, alții cu durerea-
căci nu e nod să se dezlege singur
și nici stupar să risipească mierea.

Eu, încă rob al simțurilor crude,
te rog, cu harul tău de necuprins,
alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala
de ceea ce nu poate fi atins.



11.


Lovind mulțimea cum o vîslă apa
cuvîntul tău - cumva-n afara lui –
încă-l aud. Și-n veci n-o să se-nchege
un strop de sînge-n vîrful cuiului

ce te-a ținut pe loc, între tîlhari,
de la trei ceasuri pînă seara
cînd sufletul, ieșind din trup, s-a dus
la întîlnirea aripii cu gheara

să le oprească pentru totdeauna
din lupta lor de-a stăpîni pustiul.
Ce altceva-n afara mîntuirii
pot împărți, acum, mortul și viul?



12.


Mă ispitește-un ceas cu oase moi
să-ncurc timpul ce-i scurs cu cel ce vine,
oricît încerc mînia să-mi înmoi
pe gură-mi iese șarpele: “Străine! “,
îți strigă el în locul meu, hainul,
nemaiputînd pedeapsa să-și îndure.
Eu scriu. Deodată golul și preaplinul
unul din celălalt încep să fure.
Mă ține-n viață scrisul cum focul lumînarea,
deși-i topește-ntruna trupul crud.
Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea
cînd pașii tăi în mine nu-i aud.



13.


Domnul așează totul pe-un cîntar
căruia tu măsura nu i-o sti,
de-aceea pedepsește cînd tu ierți
și iartă tot ce tu ai pedepsi.

Nu ai greșit, însă păcatul
îl porți de șapte ori pe-atît
cît de nevinovat te simți
la răsucirea mărului în gît.

De-o coborî mînia lui asupră-ți
nu te feri – e de prisos,
căci de la naștere tu porți,
copile, giulgiul lui Hristos.



14.


Scutur întruna cireșul
dintre ramuri cad eu:
copil ce fură cireșe
sub ochii lui Dumnezeu.
Mă recunosc. Fără ceas
măsor timpul întîia oară,
urc și cobor – salt de greier
pe o uriașă vioară.
Pofta de a fi se adună
în sîmburi mari, sub pămînt.
Copil mă ascund în cireș
ca litera în cuvînt.



15.


Stăm față-n față, între noi un cuib
cu copac cu tot se rotește.
Puii din el ne ciugulesc marginile,
fiecare, în sine, descrește.

Și cade pradă propriului său ochi,
prea lacom să mai fie săturat.
Mărul din rai rămîne gol chiar dacă
numai în gînd l-am scuturat.

Și-n veci lipiți de poartă aștepta-vom
- zălog păcatelor demult făcute -
ca două lacăte visînd
la răsucirea cheilor pierdute.



16.


Să ispășim păcatul vechi, ispita,
trează rămîi, femeie, lîngă mine
și toată noaptea ne rugăm ca două
grăunțe-n gușa păsării divine,

ca două pietre reci pe fundul mării,
încremeniți vom sta în adorare
pînă cînd mușcătura întregi-va mărul
iar șarpelui i-or crește iar picioare.



17.


Întotdeauna mi-a fost teamă,
Doamne, că îmi ascunzi ceva,
și-mi vine să alerg sub păsări
ca să le prind în brațe de-or cădea

Trimite astăzi Duhul să-mi ajute
a înțelege că din tine sînt,
cum, sprea-o mîntui, mîna-i întinde
partea din cer, părții de sub pămînt.



18.


Ca prin vis s-aude tropot,
har marie măgdălină,
rece-i dunga de la clopot,
neatinsă de lumină.
Vin călări pe înserate,
har marie măgdălină,
celui împăcat cu toate
calea morții să-i ațină.
El le-arată-n ceruri Steaua,
har marie măgdălină,
caii își înghit zăbaua
și întîi i se închină.
Apoi călăreții lor,
har marie măgdălină,
de pe șei, lin, se cobor
și-ngenunche în țărînă.
Iar în loc să îl omoare,
har marie măgdălină,
îi aruncă la picioare
aur, tămîie și smirnă.
Dimineața-i fără tropot,
har marie măgdălină,
cîntă dunga de la clopot
și se umple de lumină.



19.


Își cheamă rana cuiul înapoi
s-o întregească iar. Marota
minciunii ridicată e la cer,
o cruce urcă singură golgota.

El nu se-arată ochiului, ci minții
ce cu lumină vrea să se-mpresoare.
La fiecare poticnire-a lui
începe-un prunc să umble în picioare.

Că cina de pe urmă-i e priveghiul
el a știut neîndoielnic, dară,
de-ar fi fugit de moarte rămîneam
cu toții-n întunericul de-afară.

Și ce-a luat cu sine-n ceruri fiul
celui ce e în toate, nu se vede?
-păcatul vechi, al cărui înțeles
în rotunjimea mărului se pierde.



20.


Mor.
Tu mă speli cu pămînt,
se mișcă imaginare lumi în cuvînt.
Mîinile celui trimis
să mă salveze îmi par uneori prea aproape,
viața mi se risipește, în cercuri,
pe ape.
Ating în joacă marea –
ca gongul pielea-i sună,
vom trece-n
altă lume împreună.
Firimiturile reîntregi-vor pîinea
pe masa celui lacom, vreodată?
Încremenite-s toate, doar distanța
dintre moarte și înțelesul ei e schimbată
din clipă-n clipă. Doamne, eu nu mai înțeleg:
cît din sine însuși poate pierde un om
pentru a rămîne întreg?




21.


Zboară cocoșul, rece-i fața monedei
pe care a fost încrustat,
oare îmi voi regăsi sufletul
după al treilea cîntat?
Frică mi-e, Doamne, mă lepăd
de tine în viața aceasta…
voi simți, după, moarte
cum îi picură creasta?
Sînge de pasăre mută
o să găsesc în cuvînt,
mi se sparge cocoșul în palmă
parcă ar fi de pămînt.
Îi adun țărîna și suflu
în ea, pe loc, s-o înviu,
în alt cocoș s-o prefac
pînă nu-i prea tîrziu.



22.


în grădina Ghetsimani
unde plînge Domnul
și fără de tihnă-și dorm
ucenicii somnul,
înger sfînt trimite Tatăl
fiului său semn
- la vederea-i înfloresc
mugurii pe lemn -
eu sub poala-i mă strecor
ca să pot vedea
de se îndoiește Domnul
de puterea sa.
El mă vede și mă mustră
să îmi dau silința
spre a nu-mi lăsa ispitei
de-a ști totul, ființa.
Căci cu cît știu mai puține
despre el, Alesul,
cu atît se-arată-n fapta-i,
mai clar, înțelesul.



23.


Îți ciugulesc din palmă cuiele ca puii
abia ieșiți de sub găoace
iar șarpele,scîrbit de-atîta lapte,
să-și muște coada se întoarce.

Lumina așezată la fereastră
o ocrotește-un înger. Oare nu e
prea timpuriu să văd ziua și noaptea
-mpărțind, în mare taină, o gutuie?

Și vrînd să te cunosc pe de-a întregul
întreb, o, Doamne, cu sfială:
locul în care am îngenunchiat
va fi mijloc de cerc ori de spirală?



24.


Păsările dau din cioc în cioc lacrima ta
pînă ajunge la mine. N-am știut că plîngi,
că plînsul dezleagă morile și ele cîntă
pe corzile apei, cu degete lungi.

De ce tot umblu să-l zăresc pe Tatăl
care ți-a dat puterile divine?
Nu văd că deși falnic mi te-arăți
tu însuți stai îngenunchiat în tine?



25.


Stă pasărea în cuib, nici nu visează
că oul, eu, demult, i l-am băut
pe-ascuns, dar nu din lăcomie
ori fiindcă sete mi s-ar fi făcut

Ci am crezut,zadarnic, că sămînța-i
sfințită-n zbor de o voi înghiți,
la cer, în căutarea altei vieți,
să mă înalț mult mai ușor mi-ar fi.

Și de atunci, în liniștea de moarte
care în golul sinelui se lasă,
nu știu ce-aud: un clopot sau un pui
bătînd cu ciocu-n mine ca să iasă?



26.


Împarte vînătorul pasărea în două,
de jos, cu ochii: jumătate lui,
cealaltă jumătate el o lasă,
spre-a fi reîntregită, cerului.

În cer să lași mereu atît cît iei
- mai multe nu, nici mai puține -
pe o balanță cel ce moare
pe cel născut de mînă-l ține.



27.


Te prind de mîini întîia oară,
balanța urcă sau coboară?
Adaugă sau ia din noi,
ne-mpovărează ori ne lasă goi?
Tu ți-ai închipuit vreodată cum e
să pleci neîmpăcat din lume
cînd, jos, sub cruce, eu, avarul,
la sorți voi trage însuși Zarul
cel cu mai mult de șase fețe?
Și-l voi sili, -n ascuns să-nvețe
a mi se arăta cum îl aștept
-zălog cămășii de pe piept.



28.


Aripă-n zbor și fir cu plumb sînt eu,
tunel între adînc și Ararat,
șa părăsind singură locul
în care calul a îngenunchiat.

Sub piatră mă ascund, apoi în cer.
Mi-e-ngăduit ca astfel să mă joc?
Tu nu-mi răspunzi dar ochii tăi acum
rostogolesc un cerc prin foc.

Mă nasc și rob și împărat, o, Doamne,
în mine-i sîmburele, dar și glodul -
ca două maluri gemene pe care
le leagă pasul tău, nu podul.



29.



El însuși, fiul Domnului, păstor
al turmei, mie – un biet miel,
picioarele îmi spală să mă-nvețe
cum altora și eu să fac la fel.

Nu doar mi-arată, ci cu mîna-i
mă curăță din tălpi pîn’ la genunchi,
căci scris e: “piatra lepădată de zidari
pusă va fi în capul unui unghi”.



30.


Arunc pămînt peste cel care scrie.
Mi-e teamă,
coboară din cer o frînghie.
Pasărea ce acum o ascult
e urna cu cenușă
a păsării de demult.
Pietre în apă, stele pe cer
se mișcă după acceași lege
între adînc și suprafață,
nu mai pot înțelege.
Și, Doamne, înspre tine
întind mîinile:
păcatele s-au înmulțit
mai repede decît pîinile.



31.


S-au coclit întîi metalele rare,
a făcut floare vinul. Amară era
mierea minciunii pe degete,
șerpii și-au vîndut
veninul
fără să pregete.

Auziseră oamenii că o să intre
răul în lume. Au sfințit apa
aerul cerul pămîntul.
Copiilor schimbați pe fereastră
le-au dat alte nume,
să poată trece urîtul.

La marginea cîmpului au ieșit
cu o cruce. Bărbații urmau
preoții în tăcere,
femeile rămase acasă
aprindeau lumînări la răscruce
ca în noaptea de Înviere.



32.


Mîinile mele sînt vii,
zadarnic le îngropați sub pămînt
- soarele se rostogolește întruna
ca oul de Paști pe mormînt -

Duc pumnul cu zaruri la gură,
le-nghit, pe ce față-or cădea?
Mă ascund în clopotniță, seara,
cum vinul în cel ce îl bea.



33.


Rupeți pîinea, rupeți pîinea,
mie nu mi-a fost să fiu
împărțit în două, -n patru,
înainte de-a fi viu.
Cruce mie, cruce ție,
osîndiți. Și ce mister:
trăsnetul lovește piatra
și se-ntoarce iar în cer,
pe-altă cale, pe-altă cale
decît cea de el știută.
Rupeți pîinea, rupeți pîinea
să rămînă ne-ncepută.