Un fluture și o furnică,
El șchiopătă într-o ispită,

Că fluturele minte n-are
Și nici furnica nu-i o floare.

El vede zbor în munca ei
Ea-n el doar schingiuiri de lei

Și el se tânguie că-i greu să umbli
Ea-i încropește să se miște-n funii.

-Dar eu aÈ™ vrea un mers firesc
Cu salt mărunt, să mă opresc.

-Nu poți să-mi fi la fel și nici să-nveți
Un pas nainte, trei să îi repeți.

-Așa-i, de-n soare azi privesc,
Mâine îl văd în cercuri ce măresc.

-Nu ai ce vrei si crezi că el te fură,
Bezmetic ești, uitarea ți natură!

-N-am drag de mine că mersul mă suspendă
Că soarta mi-o visez doar, cu demonii sub pernă
Vreau să degust puțin prezent
Firesc,să mă îmbăt dement.

-Nu izbăvește nici sutana popii
Să pună inimă la cioclii!
Tăgăduiesc c-ai vorbe vii și coapte,
Când vezi că nu e zi spui că nu-i noapte.

-Așa-i, n-am vorbe pentru tot ce mă-nconjoară
Și trândăvesc pe-oglinde ascuțite într-o doară
Visând frânturi de hăuri, des mă tai.

-Nu-ți are numeni treaba, minte n-ai!
Furnici și oameni și mereu se schimbă
Tu ești tot fluture, tot șchiop, și în oglindă

-Poate-s bolnav, că zău, mă văd prin tine
Și te-nțeleg când îți vorbesc de mine
Și-s fericit că pe-amandoi ne doare,
Tu că ai mult de muncă, iar eu că n-am picioare

-Trăbăluiesc din zi și până-n seară,
Dar tu-mi ești parcă cea mai grea povară.
Să piei din casa mea din trudă,
Să te mai văd o dată la o lună!


-Dar ce mă fac? n-am casa ei și mor,
Uitam de mine și-o iubeam cu dor
N-am nici picioare-s pradă tuturor,
Dar uite că am aripi, pot să zbor!