1
de câtă vreme nimeni nu știe
cântă o fanfară în orașul numit Poesie

cât și cum să mă fi schimbat
în clipa de întoarcere
lângă stâlpul înalt dintre două peroane
cum cade bariera peste amurg
respirând trecerea gravă a unui tren
că poate n-am să mai ajung
decât o rugă înfrigurată în gara
trecută demult

pe linia de plecare încă un tren
călătorii grăbiți împing pe culoare bagaje
ceasornicul are limbi de untdelemn

se așteaptă urnirea din cercul polar
pe o linie dispărând paralel inegal


2
mi-e frig de-atâta neiubire
aș vrea să-ți spun de un secol
pe lângă sânul femeilor tolănindu-mă
în mari clăi de fân

mi-e rușine că sunt fricos
mor cuvintele-n mine
când tu împrăștii vântul
ai gura de prunc scâncind
pentru asta poemul în care plâng

(mi-e frig și umblu tot dezbrăcat
din iubire-n iubire)

primește-l e cea din urmă copie
sau poate originalul
și să nu-ți pară poetul
decât
un om deprins cu moartea
încetul cu încetul


3
sunt singur
locuim într-o șaretă
fiindcă ar fi fost imposibil altfel
locuim în orașul în care ne vom căuta în curând
spre a ne cuprinde în vaierul
serbărilor la care purta-vei rochia aceea
bătută cu floare de criță

și tu și eu fiecare
ne vom pierde curând într-o floare

dar vino
să ne cuprindem
s-a pogorât peste șaretă o ploaie de petale
se strânge orașul împrejur să nu rămânem afară
lasă-mi caii să treacă prin celulele tale
pe nimeni n-o să doară
și-n clipa aceasta binecuvântați să ardem
întâi
pe urmă
iară


4
pe numele mic
mă strigă
doar gânduri
iscate din nimic

pe numele cel mare
mă strigi doar tu
să țin o casă în spinare
sub ochi o lacrimă
sub lacrimă o floare

strigat pe amândouă
presimt că o să plouă
că totul o să fie
în casa noastră
poesie