Elegie obscura

I

Ascultă cum se prăbușesc cuvintele pe trepte
Ca un vals neterminat de toamnă –
E târziu și fantoma ta încă doarme

II

Demult, puteam strivi, printr-o sclipire
un munte de îndoieli
Puteam citi tremurul mâinilor
într-un patinoar de gânduri
Ningea arar și era ger –
ca dovadă ca iubirile nu se înfăptuiesc
Numai vara

III

Nu credeam că voi fi vreodată
Părtaș la înmormântarea numărului doi
din cântecul târziu al tristei trubadure
Voiam să-mi strâng pulsațiile inimii
într-un buchet
Și să ți-l las la ușă
Ca un ultim strigăt de întoarcere

IV

Acum e frig... din nou...
Și Ora Lupului s-a rătăcit
Pe drumul zădărniciei
Iubirea e numai o o marionetă legată-n lanțuri
De un păpușar sadic
Peste noi picură încet
Timpul își picură parcă ecourile sau stropii de sânge,
Iar lumina... e departe
Cea din camera, prea rece

V

„ – S-a scurs tot aurul din zile”
Citeam într-o pagină fugară
S-au scurs amurguri, numai deșertul a rămas
Să ne râdă în față
Dar inima se zbate să iasă din lanțuri,
Străină de ochii noștri
Se zbat cuvintele în pieptul celui ce-ndelung așteaptă
Un murmur de vioară
Și capul plecat pe umăr
Ca finalul sublim al unui poem
În care moartea numărului doi e numai o înscenare,
În care ninge rar peste noi și e ger
Și-aș putea schimba orice,
Numai să recâștig astă din urmă clipă
Să-i sorb din nesfârșita lumină
Aș schimba cursul atâtor ceasuri pierdute
pe drumul zădărniciei
Și-n noapte, la capul adormit
Þi-aș șopti, cu zâmbet lin
Din secretele unui cuvânt

Silencio