Un cal înaripat mă poartă spre infinite idealuri
Și îmi arată cum e cerul; și iarba; și marea cu valuri.
Eu îi zâmbesc și văd aievea cum pot fi toate ale mele:
Și marea cu-ale sale valuri, și cerul cu-ale sale stele.

Și îmi îndemn calul să zboare până aproape de mister,
Să cerceteze iarba crudă și-apoi să urce pân' la cer.
Și după ce-mi culege multe, multe steluțe nestemate,
Să-mi împletească o cunună din astrele preaminunate.

Din mare să-mi culeagă valuri și să-mi croiască o rochiță,
Care să fie fermecată, îndeplinind orice dorință.
Iar soarele să se aprindă și să mă ardă cu iubire,
Învăluindu-mă cu grijă în a naturii armonie.

Dar calul se preface-n piatră și mă îndeamnă să cobor,
S-ating pământul cu piciorul și idealul să-mi măsor,
Căci doar prin muncă și iubire o să mai pot s-ajung cândva
Să zbor pe calul meu cel iute și să ajung chiar undeva.