Desfacem miezul din coaja fructului de tuci
Atâtul, nevăzutul de sine palpită
Iată-l, în palmă, asemenea unei nuci
Cu zbaturi, o inimă cât o pepită

Se rostogoleste peste linia vieții
Dungă șerpuitoare, printre secunde-
Fiicele timpului pentru noi, bieții
Călători dinspre nicicând spre niciunde,

Iubitorii răzleți de cale întoarsă.
În jarul vârstei au pocnit castane,
Miroase pretutindeni a rătăcire arsă
De schije parfumate, distruse paravane!

A cimitir de coji sau cimitir de trupuri ?
Și sufletele noastre credem ca au gust
Căci le pliază moartea in calupuri
Și le presează-n teascuri pentru must!