într-o căutătură restantă de viață
zâmbesc și-mi umplu paharul.
orientare destoinică, hazard, despotism, măgulire
cu alte cuvinte speranță și superficial.
mă amărăște o beție a zilelor goale
pe cât de goale pe atât de grave
durere, tremurul paranoiei
o zbatere între imaginație și realitate
dorință nevinovată de concret
și refuz mizerabil al oamenilor

mi-e atât de greu să înțeleg,
mă plictisesc când ascult
de fapt nu mai suport să ascult
e mereu acelși ton în fond,
pare linștit
cât hău se poate ascunde sub un ton...
când timpul cade
când mișc cu teamă ceașca de cafea
când mă ascund de sunetul de la geam
așteptând să se întâmple ceva
să se rupă
să se termine

și știu că în curând o să mă pricopsesc
o să am o activitate, o slujbă, familie,
și mi-e scârbă de gândul că o să râd complice de stările mele apropiate de patologic, bine bine, nu zic că trăiesc acum, cât de cum aș fi, n-aș crede că unde nu e timp pot vorbi de trăiri,

mă mir ca scriu, că am nesimțirea să mă amestec și aici, când văd bine că nu pot duce nici măcar o idee până la capăt și nici măcar starea de spirit nu are finalitate

e o lume plină de mine si dezagregată, aha, asta e scuza, asta lipsea,

trebuie să asigur un mediu imparțial luptei dintre ceașcă și pahar, că de nu, mă mănâncă delictul de a-mi reproșa mereu că sunt slab

îngerașul meu, dacă vezi, dacă mă vezi, dacă nu ai altceva ce face și dacă încă nu ți s-a urât cu mine, te rog să stai până la sfarșit, te rog să constați că toate greșelile pe care le voi face de acum inainte se vor datora intențiilor bune.

așa e cand ridici tâmpenia la rangul de antinomie, îngerașul meu, așa e, ajung la tine.