poetului nu i-a mai ajuns infinitul…

la patrușopt de ani bătuți pe muchie
simțea că trăiește mai mult decât alții
creștea în credința plăcerilor oprite dar a uitat:
noi oamenii suntem fructul pământului…

nu i-a fost frică de moarte drept dovadă
nu și-a schimbat numărul de la casă…

însă timpul aleargă și îmbătrânește uneori
într-o zi s-au așternut primele păreri de rău ale copacilor
și poetul a prins rădăcini dincolo de cer…

izvorul lumii dintâi și din urmă
își avea obârșiile pe valea Vaserului…