el îmi spune să tac să nu scriu să nu râd
mă leagă înăuntru mă strânge bine de oase
mă îneacă în propriile cuvinte
până când din mine nu mai iese nimic

așa nu pot atinge așa nu pot întinde mâinile
nu pot privi nu pot avea nici măcar umbră
îmi las bărbia în piept nu pot să plâng
ziua întâi trece ziua a doua
voi fi dizolvată în curând
iar el va merge ignorant printre ceilalți oameni
eliberat ca de friguri
doar privit din spate va mai tremura puțin

deasupra un perete de sticlă
prin care văd cum se face dragoste
cum se mănâncă frumos
cum alunecă mâini pe hârtie
cum cineva citește
altcineva își adoarme substanța alb-cenușie

nimic din lucrurile firești nu mi se mai întâmplă

el m-a lăsat să strâng absența în jurul inimii
se face că nu vede
se face că nu aude
se face că nu știe
a regizat totul cu mare artă

iar mie nici ironia asta nu îmi iese