Stăteam, firesc, în ploaie,
în sensul ei desuet,
în mijlocul ei ușor bănuit,
ca și cum aș fi fost unul de-al ei,
ca și cum aș fi fost parte a ei,
ca și cum aș fi fost chiar ea
și, vertical, ca o cădere,
mai înainte de-a mă trece altă umbrire,
gândeam cu glasul ei tare
că n-ar strica să-ți închin un strop de lumină
osândită-n flori de liliac,
presupunând că, da, floarea
e o osândă a luminii...


Ohohoo..., dar ce idee
să pun aripi tocmai păsărilor aflate în zbor:
ca ideea de-a avea idee,
ca un câine căzut într-un fluture-
câine-nflorit...,
cuvântul...!