Nu am radacini crescute pe retina,
si degeaba ti se par imaginile oglindite pe irisul meu,
familiare.
Tu, cel care ai vazut atatea aripi, crescute din iritatiile carnii,
translucide, lipite de inima ta ca un timbru topit dupa forma palmei tale,
Tu, cel care dai paginile pielii cu pumnul strans, plin de petale,
nu poti intelege de ce ma arunc in gol de fiecare data,
scobindu-ma in nas, si ravasindu-mi parul cu mana,
fara sa ma inspaimant,
fara sa ma razgandesc,
ca o statuie de diamant ce nu si-a gasit inca ingerul
pe care sa-l reprezinte.

Imi picuri in maini petalele faramicioase,
si parca aud vuietul caderii lor, blestemul incrustat pe fiecare
nervura,
si parca ma indeamna frigul nostru provocat, sa le culeg pielea
tare, uscata,
si din crengi de copaci, din lemne de foc, intors cu spatele,
lipind, si scotocind dupa toti corbii care imi dau tarcoale,
fara sa ma inspaimant,
fara sa ma ascund,
sa le alcatuiesc pierdutele aripi, si sa zdrobesc treptele care duc
spre condamnarea ta.

Nu am ochii umezi, si degeaba ti se par lacrimile mele gustoase si limpezi,
cu arome de migdale, si sange de capsune indulcit,
cu flori de cires albastrite de sunetul marii care creste,
in spatele meu, inspre ora ta,
pe un tron de argint, cu balauri ce beau apa cu mortii,
inspre insetarea ta,
cu cai ce imi vor apara podurile de alabastru,
rasariti din spumele unei dupa-amiezi intarziate,
cand cu mana pe cutit si cu lopetile goale,
ca un adevarat ambidextru,
iti dezlipeai scoarta de pe inima ta timbrata.